Jucăriile magnetice – constructori de vise și de copilărie
Îmi amintesc de magneții mici și negricioși, fără o formă neapărat definită și mă apucă nostalgia! Pe vremea mea… jucăriile magnetice erau bucățelele acelea minunate aveau puterea de a mă ține zeci de minute în mrejele lor! Le analizam cum se atrag și cum se resping, cum se urmăresc cu patimă când o foaie stă între ele. Cum se lipesc de clanța ușii, cum au puterea de a strânge de pe un birou toate boldurile și agrafele. Țineam magneții într-un loc doar al lor și Doamne ferește dacă rătăceam unul – nu aveam liniște până când nu-l găseam.
Când am mai crescut, bucuria magneților a început să dea culoare frigiderului. Ca-n orice casă, de altfel! Și-așa ne-am pornit a vorbi generic despre magneți fără să-i mai vedem. Admirând și alegând doar în funcție de micul ornament lipit deasupra lor.
***
Dar magnetul și-a recăpătat valoarea în viața mea de mamă și în viața copiilor noștri. Căci în fiecare casă, la loc de cinste, găsești astăzi… jucării magnetice! De la cele mai mici vârste, copiii ajung să analizeze și să înțeleagă cum și de ce se prind anumite figurine pe tabla magnetică. De ce rămân lipite acolo. Cum se pot desprinde. Și câte și mai câte!
Magnetul nu e o jucărie – cu atât mai mult nu e o simplă jucărie – ci e o întreagă lume de studiu, de creație, de culoare și de bucurie!
După 20 de ani – un dar minunat!
Ieri a intrat cineva pe pagina de FB a blogului și mi-a spus că a văzut interviul cu Mihai Neșu. Că a plâns… Și apoi mi-a trimis o poză – cu un grup de adolescenți simpatici. Vai! În poza aceea eram și eu!
Un interviu recent și o fotografie de acum 20 de ani mă aveau pe mine element comun. Am rămas uimită!
Un fel de 10 years challange
În timp ce-mi căutam chipul din 2009, am găsit o poză de atunci lipită de alta… și mai de demult!
Anda de azi lipsește,
(Veronica) Soare, bucurie și minuni – imagini din lumea caleidoscopului meu
În copilărie am tot privit lumea prin caleidoscop. O lume ce m-a fermecat și pe care am păstrat-o veșnic în suflet. Pentru prunca mea (și pentru mine!) am tot căutat un ochean ca pe vremea mea dar… mereu am rămas dezamăgită. Apoi am descoperit-o pe Verocika – Veronica Soare, minunata cu minuni.ro! Veronica a readus caleidoscopul în viața mea – prin fotografii și prin bucuria celor care participau la atelierele ei de creat caleidoscoape. Din primul moment mi-am promis că, undeva, cândva, și eu voi spune prezent la o activitate din asta! Și-am început să râd când am auzit că Veronica vine pe 14 februarie la Iași, cu gândul de-am strica planurile de-a petrece singură și neconsolată marea zi a iubirii! 🙂
Ei, pot spune cu mâna pe inimă c-am avut parte de-o zi foarte faină – și de-o seară de excepție! O seară cu revederi și cu noi prietenii, o seară cu joacă și culoare, cu uimire, cu lumină, cu râs mult, cu muncă și cu rezultate tare frumoase! O seară cu (Veronica) Soare și cu zăpadă din plin! 🙂 O seară în care am retrăit copilăria în stare pură, intrând în lumea fascinantă a unui caleidoscop creat cu mânuțele mele! O seară cu oglinzi, mărgele… milioane de flori în oglindă – vorba japonezului! 🙂
Foto: Andreea Maruseac Și pentru că m-am tot învârtit în jurul lui 14, vă ofer 14 imagini care se văd prin caleidoscopul meu.
Mozol. „Cum se mai bagă Anda-n seamă” ori „Cum să-ți faci dușmani, volumul 14”
Azi dimineață, în curtea școlii, un tată îi povestea super entuziasmat puștoaicei sale niște amintiri din copilărie: „Uite, aici stăteam înainte de a începe orele, după-amiaza. Și, când ieșeau fetele de dimineață, noi le așteptam și le făceam mozol. Mozol e atunci când le bagi cu capu-n zăpadă, când dai cu mâinile, cu picioarele toată zăpada pe ele! Și noi eram mulți! Ce ne mai distram!”. „Iar ele ce spuneau?”, întreabă copila destul de surprinsă. „Păi, puteau să mai spună ceva?!”.
Am ajuns în dreptul lor, apoi i-am depășit. O țineam pe Maria de mână, el o ținea pe prunca lui. Și nu m-am putut abține. M-am întors, am zâmbit și-am vorbit: „Sunt amuzante amintirile din copilăria noastră, dar parcă nu am mai fi la fel de amuzați dacă ar păți fetele noastre la fel, nu?”.
Șapte feluri de amintiri pe care mi le oferă Facebook
Am învățat să cotrobăi în fiecare zi prin sacul amintirilor pe care Facebook mi le pune la dispoziție. Să aflu ce spuneam într-o zi precum cea de azi – acum un an, doi, trei… șapte, de când am contul.
Și-am realizat că se poate face o împărțire… pe categorii de amintiri. Pentru mine-s șapte. Pentru alții pot fi mai multe sau mai puține…
- Am amintirile pe care le păstrez vii în suflet – peste care, deși au trecut ani întregi, aș putea băga mâna în foc că s-au petrecut ieri.
- Sunt și amintirile uitate într-un colț de suflet – care nu par că a fi create abia acum un an, doi, șase, ci par a fi de-o veșnicie sau dintr-o altă viață
Drumul spre comoară – două copilării și-o singură hartă
Spre sfârșitul anului școlar trecut, doamna învățătoare a Mariei m-a întrebat dacă aș putea scrie câteva rânduri pentru revista școlii. Am simțit că mi se taie respirația! Eu, care scrisesem la aceeași revistă în perioada în care eram elevă – tocmai primisem propunerea de a face un text în calitate de… fostă elevă. Și de mamă a unei actuale eleve! 🙂 O, Doamne! Cum să refuz? O, Doamne! Dar cum o să scriu? Ce o să scriu? Habar n-aveam! Tot ceea ce mi-a fost clar de la început era faptul că trebuie să scriu pentru copii – nu pentru oamenii mari. Și-am scris. Apoi am uitat…
Ieri am strâns revista la piept și m-am bucurat! Mușatinii! Un nou număr al revistei Școlii Gimnaziale „Alexandru cel Bun” în care mi-am zărit numele! Cine ar mai fi crezut?… 🙂
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase