Mai au nevoie adulții de „Înger, îngerașul meu”?

Cândva, pe-o scenă, un tip mătăhălos și cu față de mare dur se afla într-un punct critic. Poate că ultimul lui punct. În disperare de cauză, s-a pus în genunchi și cu o figură crispată a început să spună: „Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu… eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare!”. Per total, momentul a fost unul amuzant. Antiteza dintre aspectul insului și rugăciunea plină de inocență, cu gust de copilărie a stârnit râsul în sală. Inclusiv pe chipul meu.

Deși nu-mi mai amintesc contextul, secvența asta mi-a rămas vie în minte. Până la urmă… chiar atât de amuzant a fost să văd un tip în toată firea spunând „Înger, îngerașul meu”? Chiar deloc. Am păstrat amintirea aceea tocmai pentru că nu m-am putut limita doar la ceva râs. Am descoperit mult mai mult de-atât!

Când suntem, lumește vorbind, mari și tari – nu prea mai avem nevoie de Dumnezeu, nici de îngerii Lui. Însă când suntem la pământ, singura opțiune de a ne ridica nasul din noroi este de a privi în Sus.

Anii copilăriei și ceea ce sădesc bunicii și părinții noștri în suflet contează. E posibil ca, odată cu trecerea timpului, să devenim… liberi, independenți, nepăsători. Să ne îndepărtăm atât de mult de calea noastră, încât să ne rătăcim. Atât de tare, cu atât de multe stricăciuni, cu atât de multe cicatrici pe suflet, încât să ne simțim fără de scăpare într-o capcană în care, până de curând ne-am lăfăit. Când deznădejdea cuprinde, când toți demonii își cer tributul, putem scăpa căutând la temelie. La temelia aceea cândva bine îngrijită. La copilăria din brațele mamei, când făceam în taină rugăciunea de seară. Și-atunci, o frântură de rugăciune se prelinge prin noi și ne reînvie simțurile. Ne amintim și rostim – cu toată copilăria pe care-o mai păstrăm în suflet, cu toată puritatea de care habar n-aveam că mai există, cu toată smerenia și lăsându-ne total în brațele Prietenilor…: „Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu… eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare!”.

Ceea ce ar trebui să conștientizăm este că niciodată nu suntem prea mari sau prea tari, încât să nu mai avem nevoie de ajutorul îngerului nostru păzitor! Un real aliat oferit nouă încă de la Botez și pe care, din păcate, de multe ori nu-l pomenim nici măcar atât cât vorbim despre Zâna Măseluță sau despre Moș Crăciun.

Pe 8 noiembrie, în ziua Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor puterilor îngerești este și ziua îngerului nostru păzitor. Oare de ce ajungem să-l cuprindem tot mai rar în ecuația vieții? Oare de ce ne e rușine să rostim ca, vorba aia, adulți în toată regula, „Înger, îngerașul meu” – dar nu ne e rușine să fim răi, mândri, stricați și stricători?

Iartă-ne, Sfinte Îngere! Iartă-ne pentru toate lacrimile pe care ți le provocăm prin nepăsarea noastră! Iartă-ne că nu știm să ne alegem prietenii și mereu te lăsăm în coada listei… Iartă-ne că a fi cool, a fi în centrul atenției, a fi așa cum vrea mușchiul nostru, fără a ne păsa de consecințe – par chestiuni mult prea importante, care ne ocupă toată viața și care nu-ți mai fac ție loc. Iartă-ne… și rămâi aproape de noi!